DE CÂTE ORI MORI ÎNTR-O VIATA
Toti oamenii din jurul meu se tem de moarte. Eu nu. Nu ma tem de moartea aceea naturala, care vine la batranete. Si va pot explica de ce. Nu ma tem pentru ca stiu ca fiinta mea, asa cum este ea acum, nu va muri atunci. Dintr-un motiv simplu: pana voi ajunge la acel punct, fiinta mea va fi atat de mica si de ciopartita, incat nu va mai conta ca gamalia de ac ramasa va pieri. Pentru ca ceea ce oamenii din jurul meu nu stiu este ca mori de zeci sau chiar sute de ori pana sa … mori.
Mori putin prima data atunci cand afli ca nu exista Mos Craciun, Iepurasul de Paste, Ileana Cosanzeana, Fat-Frumos sau macar Hannah Montana. Te doare, simti ca ai fost mintit, te razbuni pe parinti si ii urasti toata adolescenta, incerci sa iti creezi propriile vise, propriii feti-frumosi… dar nu mai este niciodata la fel. Copilaria ta a murit. Dar tu nu stii asta. Nu inca.
Mori in anii liceului cand, fie faci totul pentru a fi acceptat de ceilalti, iar ei nu te accepta, fie esti tu insuti si traiesti… singur.
Mori putin cand cea mai buna prietena a ta le spune celorlalti toate micile tale secrete si afli pentru prima data ca oamenii sunt rai, meschini, vicleni si cruzi. Iti petreci apoi ani in sir incercand sa mai ai
incredere in cineva. Si afli, pe masura ce trece timpul, ca este fiecare pentru el, prietenii sunt ai tai atata timp cat le convine sau cat nu le ceri prea mult, ca nu exista altruism decat rar si… niciodata definitiv. Oamenii buni sunt exceptia, nu regula.
Mori atunci cand prima iubire dispare. Pentru ca nici nu ai invatat bine sa iubesti ca s-a si terminat. Pentru ca nu intelegi nimic, pentru ca esti inca aproape un copil, pentru ca nu stii sa reactionezi, sa
rezolvi probleme. Pentru ca habar n-ai si pentru ca inveti ca iubirea nu ajunge, ca asta este o iluzie, ca viata reala nu are nicio legatura cu iubirea, ci cu alte sentimente din zona ei. Pentru ca iubirea dureaza putin si in urma ei vin niste lucruri pe care, daca nu stii sa le gestionezi, sa le cresti, sa le cultivi, nu vei ajunge niciunde. Si pentru ca, si daca ajungi sa inveti asta, trebuie sa o stie si celalalt.
Mori cand un prieten bun moare intr-un accident stupid. Si esti atunci obligat sa admiti ca nu esti nemuritor, ca ti se poate intampla si tie, si celor pe care ii iubesti, te intrebi de ce acea persoana si nu alta, de ce nu l-ai sunat, de ce nu v-ati vazut mai des. Si afli ca niciuna dintre intrebarile pe care le adresezi nu au raspuns.
Mori atunci cand parintii tai sunt bolnavi, sau au o nevoie si tu nu ii poti ajuta, cand ii doare si tu nu ai panaceul si ai vrea sa le pui mana pe fata si sa ii faci nemuritori. Si stii ca nu poti. Si ai vrea doar sa ii vezi fericiti. Si nu poti sa faci nimic nici in privinta asta. Poate doar sa existi si sa fii tu bine…ca sa fie si ei bine. Si, cumva, te doare si ca tu esti singurul lor motiv de bucurie. Ai face orice.
Mori atunci cand omul pe care il considerai sufletul-pereche iti face rau. Nu te iubeste, nu ii pasa, te jigneste, te umileste sau, mai rau, te bate. Nu ai facut nimic sa meriti asta si totusi… ti se intampla. Nimeni din jur nu stie sa te ajute, sa te invete, sa ii pese. Esti singur, agonizezi, nu stii in ce directie sa te indrepti, nu ai curaj, nu ai putere. Si ramai acolo, poate pentru copii, pentru ca nu stii o alta viata, pentru ca iti inchipui ca acesta este “normalul”.
Mori cand iubesti si omul iubit moare. Am vazut recent, intr-un peisaj dezolant, o cioara care plangea moartea alteia. Plangea langa cioara moarta. Plangea de iti rupea inima. Aceasta imagine, intr-o lume care nu stie ce inseamna niciunul dintre atributele care ne mana pe noi, mi s-a parut ca o pictura a ceea ce este iubirea adevarata, clara, in stare pura. Si mai stiu ca, in jurul meu, am vazut rar o dovada de iubire asemanatoare.
Dupa toate acestea si multe altele, cat de mare sa fie sufletul?
Cat sa rupi din el si cat sa mai ramana?
NU AM NICI UN MOTIV SA MA TEM. PENTRU CA ATUNCI CAND VOI AJUNGE ACOLO… NU VA MAI FI NIMIC DE MURIT.
Toti oamenii din jurul meu se tem de moarte. Eu nu. Nu ma tem de moartea aceea naturala, care vine la batranete. Si va pot explica de ce. Nu ma tem pentru ca stiu ca fiinta mea, asa cum este ea acum, nu va muri atunci. Dintr-un motiv simplu: pana voi ajunge la acel punct, fiinta mea va fi atat de mica si de ciopartita, incat nu va mai conta ca gamalia de ac ramasa va pieri. Pentru ca ceea ce oamenii din jurul meu nu stiu este ca mori de zeci sau chiar sute de ori pana sa … mori.
Mori putin prima data atunci cand afli ca nu exista Mos Craciun, Iepurasul de Paste, Ileana Cosanzeana, Fat-Frumos sau macar Hannah Montana. Te doare, simti ca ai fost mintit, te razbuni pe parinti si ii urasti toata adolescenta, incerci sa iti creezi propriile vise, propriii feti-frumosi… dar nu mai este niciodata la fel. Copilaria ta a murit. Dar tu nu stii asta. Nu inca.
Mori in anii liceului cand, fie faci totul pentru a fi acceptat de ceilalti, iar ei nu te accepta, fie esti tu insuti si traiesti… singur.
Mori putin cand cea mai buna prietena a ta le spune celorlalti toate micile tale secrete si afli pentru prima data ca oamenii sunt rai, meschini, vicleni si cruzi. Iti petreci apoi ani in sir incercand sa mai ai
incredere in cineva. Si afli, pe masura ce trece timpul, ca este fiecare pentru el, prietenii sunt ai tai atata timp cat le convine sau cat nu le ceri prea mult, ca nu exista altruism decat rar si… niciodata definitiv. Oamenii buni sunt exceptia, nu regula.
Mori atunci cand prima iubire dispare. Pentru ca nici nu ai invatat bine sa iubesti ca s-a si terminat. Pentru ca nu intelegi nimic, pentru ca esti inca aproape un copil, pentru ca nu stii sa reactionezi, sa
rezolvi probleme. Pentru ca habar n-ai si pentru ca inveti ca iubirea nu ajunge, ca asta este o iluzie, ca viata reala nu are nicio legatura cu iubirea, ci cu alte sentimente din zona ei. Pentru ca iubirea dureaza putin si in urma ei vin niste lucruri pe care, daca nu stii sa le gestionezi, sa le cresti, sa le cultivi, nu vei ajunge niciunde. Si pentru ca, si daca ajungi sa inveti asta, trebuie sa o stie si celalalt.
Mori cand un prieten bun moare intr-un accident stupid. Si esti atunci obligat sa admiti ca nu esti nemuritor, ca ti se poate intampla si tie, si celor pe care ii iubesti, te intrebi de ce acea persoana si nu alta, de ce nu l-ai sunat, de ce nu v-ati vazut mai des. Si afli ca niciuna dintre intrebarile pe care le adresezi nu au raspuns.
Mori atunci cand parintii tai sunt bolnavi, sau au o nevoie si tu nu ii poti ajuta, cand ii doare si tu nu ai panaceul si ai vrea sa le pui mana pe fata si sa ii faci nemuritori. Si stii ca nu poti. Si ai vrea doar sa ii vezi fericiti. Si nu poti sa faci nimic nici in privinta asta. Poate doar sa existi si sa fii tu bine…ca sa fie si ei bine. Si, cumva, te doare si ca tu esti singurul lor motiv de bucurie. Ai face orice.
Mori atunci cand omul pe care il considerai sufletul-pereche iti face rau. Nu te iubeste, nu ii pasa, te jigneste, te umileste sau, mai rau, te bate. Nu ai facut nimic sa meriti asta si totusi… ti se intampla. Nimeni din jur nu stie sa te ajute, sa te invete, sa ii pese. Esti singur, agonizezi, nu stii in ce directie sa te indrepti, nu ai curaj, nu ai putere. Si ramai acolo, poate pentru copii, pentru ca nu stii o alta viata, pentru ca iti inchipui ca acesta este “normalul”.
Mori cand iubesti si omul iubit moare. Am vazut recent, intr-un peisaj dezolant, o cioara care plangea moartea alteia. Plangea langa cioara moarta. Plangea de iti rupea inima. Aceasta imagine, intr-o lume care nu stie ce inseamna niciunul dintre atributele care ne mana pe noi, mi s-a parut ca o pictura a ceea ce este iubirea adevarata, clara, in stare pura. Si mai stiu ca, in jurul meu, am vazut rar o dovada de iubire asemanatoare.
Dupa toate acestea si multe altele, cat de mare sa fie sufletul?
Cat sa rupi din el si cat sa mai ramana?
NU AM NICI UN MOTIV SA MA TEM. PENTRU CA ATUNCI CAND VOI AJUNGE ACOLO… NU VA MAI FI NIMIC DE MURIT.
( de Aniesse Zegt)
SUPERB si cat se poate de adevarat.....
RăspundețiȘtergere